Întreg pămîntul era un muşuroi
furnicile ieşiseră la soare
şi fierbeau în ţărîna încinsă
înainte de ploaia răcoritoare.
În creierul meu sta muntele spre care priveam,
Răsturnat, chircit, îngropat,
Să aibă loc tot, să-l iau cu mine,
În ziua în care-am plecat.
În patruzeci de ani n-am învăţat
cît am învăţat în cele patruzeci de zile
cînd nu mai aveam nevoie
de nici o învăţătură.
Singură în sala întunecată
Marele spectacol e doar pentru mine
Pe scenă sînt toate stelele lumii
Dar lumina lor nu mai vine.
spaţiul devora toate lucrurile din el
priveam în tăcere în urma lor
spre locul acela unde nu se mai vede nimic
ca-n pântecele unui animal incolor
umblam prin cerul gol la fel ca pe pământ
nu mai ştiam de nimeni uitasem cine sunt
umărul drept îmi era tot adus
şi-aici de parcă mă priveai de sus
Urci încet purtat de roata care duhul tău îl ţine
În rotundul ei pe care trupul sfânt a fost lăsat,
Ca un fulger îmi apare faţa ta de leu din dreapta
Feţei tale de bărbat.
Va veni o vreme cînd mă voi gîndi
unde eram eu cînd scriam aceste rînduri,
din care parte băteau vîntul şi soarele
şi cum îmi ţineam în scaunul acesta electric
vai cît pămînt este acum între noi iubite
parcă sîntem îngropaţi la doi poli opuşi
şi nu mai ştim nici măcar dacă într-adevăr am mîncat
trei zile şi trei nopţi din aceleaşi ierburi ameţitoare
Cant pe inima ca pe-o frunza de fag
Stau oamenii-n drum sa m-auda cum cant,
Se uita unii la altii tacuti
Si se-ntreaba ce pasare sunt.