Bradul din faţa casei mele
era cât muntele de mare
celulele crescute aiurea în şoldul tău
erau cât un lagăr de concentrare.
Ninge, se-acoperă încă o dată urmele
Acestei ierni foarte triste,
Ninge peste acei care s-au dus de parcă
Nici n-ar fi trebuit să existe.
Să am un loc al meu anume unde să plîng dacă se poate
Cu capul sprijinit în palme şi nimenea să nu mă ştie
Cînd lacrimile arse-mi urcă încet pînă la piept şi cresc
Şi trec apoi deasupra lui şi se înalţă spre bărbie.
Dormeam lăngă-acel munte ce nu mai e urcat
Şi toţi visam deodată acelaşi vis urât
În care cineva ne-a coborât
Tocmai acolo unde eram cu-adevărat.
Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume
Să nu-mi văd boii tineri şchiopătând:
Le-au intrat potcoavele-n copite
Şi se tem s-atingă de pământ.
Despre morţi numai de bine, despre cei înviaţi
Cu atât mai mult, dar eu nu pot să nu mă întreb
Ce mai e Lazăr, cel de după Învierea lui Lazăr
Căruia i s-a pierdut urma de parcă
Cu blînda regină în faţă mă văd,
Vorbim între noi ca-ntre moarte,
Prin dragostea noastră pierdută murind
Supuse aceleiaşi soarte.
E seară, iubite, nori lungi de-ntuneric
Pe culmile albe încep să coboare,
O lume de apă încet îşi arată
Şuvoaiele ei trecătoare.
Gravitaţia dispăruse de multă vreme,
Lucrurile cădeau din ce în ce mai sus,
Oamenii ajunşi pe alte orbite
Strigau cât puteau ce aveau de spus.
Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.