Sultanul de Maroc
Are-n împărăţie
O sută şi o mie
De armăsari cu foc.
În Alhambra strălucită
Mult vestită,
Unde sufletul uimit
Drăgălaş se desfătează
Fericit e călătorul
Ce, purtat voios prin lume,
Îşi îngână viaţa, dorul,
Cu-al iubitei dulce nume!
Pe vârful aprig acestor maluri
O floare mică a răsărit,
Şi între ceruri, şi între valuri
E clătinată de vânt cumplit.
Auzit-ai, frate, de un plai frumos
Care-n veci răsună de cântări iubite?
Unde se-mpreună cerul luminos
Cu albastrul mării cei nemărginite?
Frunză verde de alună!
Trece voinicul pe lună
Şi codrul voios răsună.
Ce gândeşti, o! Margarită,
Când de visuri eşti răpită
Într-al nopţii miez senin,
Când din luna zâmbitoare
I
Prietenul meu Negri, iubit şi dulce frate,
Îţi scriu aceste strofe din locuri depărtate
I
Sus, pe muntele Ceahlău,
Stă la pândă Duhul rău
MAGHIARUL
Moţule,
Măi hoţule!