Și eu, și-acei, ce pe a vieții cale
De patru ori făcurăm drum mai lung
Decât al tău, mai pot spera s-ajung
Să văd pe culmi izbânda vieții tale?
Iarna ninge; de ce oare
Iarna nu vezi nici o floare?
Ele iarnă unde sunt?
Dorm sărmanele-n pământ.
Ce-aud eu sunând aici?
Uite, câțiva ucenici
Cu dogarul pe-ntrecuțe
Bat un cerc acum pe bute.
Spânzurați-l, de-i mișel,
De-i nebun, la gard cu el:
Dați-l celor lui de-un fel:
Câinilor din drumuri!
Undele mării
Nalte ca munții
Bat către maluri,
Urlă, spumează
Voi lași dătători de porunci,
Mai râdeți! Nevolnică turma,
Mai râdeți, că-i râsul din urmă!
S-apropie ziuă! Și-atunci
Cei ce știu să plângă, rabdă mai ușor -
Jugul însă-i moarte și rușine-amară!
A trăi în lanțuri? Nu, mai bine mor,
Vor pieri mișeii, merită să piară!
-De unde ești? -Dintr-un pământ
În care sunt viteji bărbații
Și câmpii plini de holde sunt.
De-o parte îl ocolesc Carpații,
Eu fraze nu știu să-nvârtesc-
Eu scriu așa precum vorbesc
Părinții mei acasă.
Sunt tot așa precum am fost -
Pe Argeș, pe tremur, la vale ca duh
De spaimă, prin noapte și neguri aleargă
Turbat un cal, negru ca zarea cea largă,
Prin stuhuri el trece mlădiu ca o vargă