I
Amoru-mi trist l-am îngropat
În inimă pe veci,
Pe buaș de mare
Vine-o corăbioară,
Neagră și smolită,
De maluri trântită,
Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Și, geme, și sună!
Sub balcon tremur de-aseară
Vino, nobil trandafir!
Cât te-aștept, și-i frig afară,
La opt grade Raumur!
Peste prag domol tu treci,
Domol mi-te apropii,
Cu ochii umezi s-o întrebi
Ori adormiți i-s ochii.
Ei veseli repetau cântarea,
Ciocnind paharele în cor -
Eu mi-am lăsat pe mână capul
Și n-auzeam cântarea lor.
Mama zice din Scriptură :
"Dacă doi prieteni ai,
Vrând să dai a ta avere
Unuia, cărui s-o dai?
Era în noaptea Învierii,
Îngenuncheatului popor
I se cânta legenda sfântă
A marelui Mântuitor.
Mă temeam că ea va plânge. Vorbele ce le-am ales
Mi-au vădit prea mult gândirea cea atât de vinovată -
Grabnic ea, plecându-și ochii, roșie s-a făcut deodată,
Dar grăbit nălțându-i iarăși, mă privea ca supărată
Sărută soarele cu drag pământul
Și flori de prin câmpii sărută vântul,
Izvoarele sărută roșii flori