Vântul este al meu tată,
Mama se numește nor,
Toată floarea-mi este fată
Și copil orice izvor.
Și copilul pescuiește,
Dar el prinde oare pește?
Undița e mititică,
Peste mare-n ea nu pică!
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Pădurea iarna doarme, c-așa vrea Dumnezeu.
Și numai câte-un viscol o bate uneori,
Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.
Aplecat pe-o carte
Eu te văd în jur mereu
Și te-aud, oh, dulce-al meu,
Dusule departe
VII
În colțul lumii, zarea de miazănoapte poartă
Pe câmpii mari o umbră cu tip de față moartă,
Cu ochii stânși, cu fața de ceară și zăpezi,
IV
O lume de pământuri atunci s-a deșteptat
În plângere; pe-o mie de plaiuri a sunat
Cuvântul greu, că-i moartă copilă-mpărătească.
I
De când e lumea lume și rostul vorbei rost,
Domn bun, cum a fost Stâlpeș, nici nu-i și nici n-a fost
Și, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască,
Pe-acele vremuri vechi și bune,
Când n-avea plugul încă plaz,
Jupânul Pipăruș-viteaz
Făcea minuni, precum se spune,
Cezare, ție glorii! Tu nu știi că destinul
Cu ani îți mai lungește, cu luni ori zile chinul!
Ah, cei viteji de moarte nicicând nu simt fiori:
În șesul crunt de lupta tu i-ai privit în față,
Doamne, tu ești fericirea
Tuturor p-acest pământ;
Numai singur Tu ești sfânt,
Tu ești pacea și iubirea.