Vântul a-nceput deodată și copacii au rămas suspendați.
M-am oprit.
Și-mi deschei cămașa, privind cerul nopții, cu gestul soldatului grec după
Salamina.
Nu știam unde sfârșea drumul
și unde începea sprânceana,
dar întotdeauna, mai jos, în prăpăstii,
acolo, erau privirile,
Îi beam sânii
trupul ei devenise cârciumă
îi sărutam cu ochii și cu gura, pântecul,
discreția ei devenise pângărire,
Sunt urma
trecerii tatălui meu, pe pământ,
semnul pe care l-a lăsat
lumina pe întuneric,
Și așa : mă suge cuvântul,
și așa : mă mușcă litera "A"
Eu sunt pământul, pământul
vorbirii cuiva.
Se naște vorbire ca și cum
ar trebui să fi fost scriere
Mâna străveche o țin acum
bătută într-un cui
Ciolănoasă-mi stă vederea
ca și cum ar îngheța
o ninsoare pe puterea
doamnă, doar a dumneata
Curge ca din nouri vorba
pre când plouă
și stau păsările-n cuiburi
întețite peste ouă.
Noi am fost primii, oamenii aceștia din prezent,
Noi suntem cei mai vechi,
noi suntem primii, oamenii aceștia din prezent
și singurateci.
Noi doi suntem doi câini și două
amețitoare ouă.
Își clatină Mercur azi bărbăția,