Am adormit pe un tăiș de sabie, osos,
până mi-a devenit șiră-a spinării,
până când un trup noros
luciul i-a-nvelit și-alunecarea orei
Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mâna,
privirea ta sună cel mai îndepărtat.
Acum ți-o mărginesc treptele albe,
Se-azvârleau copacii în ei înșiși
se-auzea cum scoarța se strâmta,
între rădăcini, desigur, se făcuse
loc să-ncapă cine vrea.
Numai o idee rece
se cuprinde de cârcei,
numai șapte, opt și zece
n-are urmă-n ochii mei.
șade piatră, se sculptează
Cu lumina din amiază.
șade iarbă, se-nverzește
de crivățul ce descrește.
lui Al. Ivasiuc
Se poate, vă spun vouă care veți fi
credeți-mă, se poate
Credeam cuvântul bine spus menit că este
cam totul să ne spună,
tristețea doamnelor aceste
din urmă.
Iarna a prins în suflete altoi.
Ne e frig; și pădurile cad peste noi!
Iată pe dricul saniei abia încap
O, și cât de mult fuseserăm noi doi
aproape înecați în lac,
insuportabil de nefericiți;
de foame
Ultima și " adios" cum spun spaniolii
do, re, mi , fa, mi, fa, sol, do
becarii, bemolii,
numai tu, numai eu,