Muntele
gândea în ape, ape
Peștele în râuri, râuri
Eu departe și aproape
Cea mai mare pedeapsă a noastră,
a noua, cei care suntem,
e lumina, prin care fluieră un răsucit de înger
tulburător,
Taie-mă, dracului, odată în două
ca să fim doi! Smulge-mi odată ochiul ca să fim
mai mulți,
noi, orbii și văzătorii!
Aș zice să se smulgă limbile din cei
care mai plâng cu limba. Și celor care nu mai văd cuvinte cu doi ochi,
aș zice ca să li se smulgă ochii,
sprâncenele
Ce complex memorial
mai este și trupul
ăsta
al meu! Ce noroc de cuvânt! Să ne mâncăm crucile
Singur, sau din durere,
de n-aș gândi
vreo secundă, -
te-ai spulbera,
Lacrima cât o mare,
mare moartă,
mare roșie! Meninginea gri
a pietrei,
Piatra e o lumină
Înghesuită. Ea nu vede.
Ea e de văzut. Ea nu are durere.
Ea doare. Cum doare piscul muntelui
Noi nu putem ascunde cerul de sub stele
el e vădit privirii mele
cum mi-e vădită inima
sub coasta de la trunchi și rea,
Mama pietrei
ținea piatra născută de ea
și pietrificată,
în brațele ei o ținea