Vâră-mi junghiul tău, tristețe,
crește-mi, jale, ca o bubă . . .
Patru gardieni în dubă
m-au tot dus pe căi răzlețe.
Sărac sunt, Doamne, sărac . . .
Sărac în celulă, sărac întru toate.
Sărac sunt, Doamne, sărac,
și bucuriile Tale-s bogate.
Stăm închiși în cuști de bestii
și-am uitat ochii nevestii,
râsul țâncilor la cină,
mâna mamei, de lumină.
Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Fă-mi, Doamne, fereastra ușă.
lanțurile nuielușă . . .
Bocet de temniță.
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
La curtea mea hrănit-am orătenii,
cocoși ca aurora boreală
hulubi de aur și păuni de gală
că-mi pizmuiau minunea lor curtenii.
M-a despuiat și soarele cu jaful,
m-a tâlhărit și luna la răscruce,
și-n brațele-ncleștate să m-apuce
mușcai, adesea, pietrele și praful.
Era o casă albă
Tu, inimă, ții minte?
Sub cearcănul de seară al lămpii, după cină, visul vâslea cuminte
prin lânceda țigară.
Mi-oi râcâi cu grijă rugina de pe ză
și-n pod găsi-voi sparta o chivără, m-auzi ?
I-oi drege buza știrbită la loc, din mucava
și o voi ține-n brațe, timp lung cu ochii uzi.