În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii . . .
Mesenii beau și cupa mea se umple
-voi beți cu morții și cinstiți strigoii.
Somn bun, măi diblă, pe dulap,
rămâi cu bine, măi măciucă.
Îmi las surtucul pe-o ulucă,
nu vreau nici cușmă grea pe cap.
Am fost arhitecturi de vis frenetic,
de jinduiri, pasiuni ți aripi multe.
Sunt un morman de renunțări oculte,
ciob lângă ciob și petic lângă petic.
Uităm și țurcă și maidan, –
și haimanaua dulce piere,
cu coate rupte în cădere,
cu nas julit de-un bolovan
Zidim cu-azur pe minereu
și iar se surpă ctitoria.
I-am uns cu lacrimi temelia,
i-am dat surâs de curcubeu.
Un fleac de viață fără cheag
ce vrei, așa a fost să fie.
Mai un ciulin la pălărie,
mai un luceafăr în nădrag.
Și maci și garoafe s-au stins,
primește să-ți dau crizanteme.
Le-am smuls de pe-un țărm fără vreme,
le-am rupt dintr-un cer necuprins.
Ești ramura mea de cais,
la geam luminându-mi întruna.
Ești creanga ce-o leagănă luna
și-adânc mi-o cutremură-n vis.
Tot infinitul în pupile,
cinci continente în caiet.
Scriam, solemn și violet,
„Je t'aime”, pe nu știu câte file.
Zi-mi, balaoacheșe taraf,
zi-mi, cobză neagră, zi-mi, lăută.
Credeam, cândva, că și-n cucută
râd ochi albaștri de seraf.