Plângi, dulce, vântule prin lunci,
curgi, albă, tu minunea lunii,
că alți bunici se fac petunii,
că zburdă-n pulbere alți prunci.
În timpul somnului mă vizitează
munții sălbatici pe care nu-i știu;
fiorduri unde n-am navigat scânteiază
și vin să mă vadă noaptea târziu,
Nu te căi, o, iubit-o, că mi te-ai dat așa de iute!
Crede-mă, nu gândesc josnic, nu gândesc rău despre tine.
Deosebite-s ale lui Amor săgeți; unele zgârie
Și de otravă înceată inima zace cu anii.
Însuflețit de mari bucurii mă simt pe pământul cel clasic.
Lumea cea veche și lumea de astăzi mai tare-mi vorbesc.
Sfatul, aici, îl urmez, răsfoiesc tomuri bătrâne,
Cu mâini silitoare, zilnic cu noi desfătări.
Flămând eram, după săruturi sute,
Și c-un sărut m-am despărțit de tine;
Când am scăpat de aspre – adânci suspine,
Malul de care m-am desprins, cu mute
Copil zglobiu, pe câmp, sub frunza deasă,
Zburdai cu mine-n primăvara beată.
„Unei asemenea fiice-aș vrea ca tată
Cu dulci neliniști să-i ridic o casă!”
„Joc de silabe-ascult cu drag, iubite,
Pe-ncrucișarea versurilor, însă
Nu pun temei, cum inima de-i plânsă,
Simțirile nu-i pot fi șlefuite.
Să-mi fie dragă doar din obicei?
Un chip mi-ar fi și nici o bucurie,
De-aceea vreau, de astăzi chiar, să-mi fie
Cât mai departe frumusețea ei.
Iubită scumpă! Iată o cutie
Cu dulciuri, fel de fel, tot ce-i mai bun.
Sunt fructe pregătite de Crăciun
În dar copiilor cuminți să fie.
Așa, doar foaia albă de-aș trimite
Și slova mea n-ar fi s-o scrie toată,
Ți-ai trece timpul ca s-o umpli-ndată
Și mi-ai întoarce-o, celei fericite.