Spre patru zări mă-ntorc și strig,
la patru margini largi de stepe,
cu întrebări ce vor să-nțepe,
cu vorbe vii ce parcă frig.
Ba zbenguit cu vântu-n horă
ba gudurat lângă pământ,
când vreau în noapte să mă-mplânt,
când freamăt, beat de auroră.
Cui meșterește un rondel
nu pană-i trebuie, ci rază,
un strop de sânge stins pe-o frază
și-un zâmbet prins de-un funigel.
Făcui și dalii de azur,
făcui și oameni de zăpadă,
și-un moft de vânt i-a dat grămadă
cu-n vârf șăgalnic de condur.
Biet și netrebnic potcovar,
mai potcovesc și eu mârțoage
și la copitele oloage
le bat potcoave de cleștar.
Mă-ncrunt și spun că nu mai sper
și iar mă spânzur de crâmpeie.
Am pietre-n grai și reteveie,
mă-mbrac cu ghimpi și țepi de fier.
François Villon, François Villon,
te-au pus la mare înălțime,
curvar cu ochi de limpezime,
tâlhar ceresc, superb cocon.
Și arzi și te-ndoiești și crezi,
te frângi și iarăși dai semințe,
între miresme și căințe,
între ispite și zăpezi.
Mă-mbăt sălbatic, uneori,
dintr-o cumplită cupă sfântă,
cu vin sclipind a spadă frântă,
sau sângerând adânc a flori.
Mereu aripile se frâng,
mereu țărâna asta speră.
Mereu pe trista noastră sferă
obrajii râd și ochii plâng.