De ce hârtiei vești din nou voi da,
Iubite, nu-ntreba prea hotărât;
N-am mai nimic să-ți spun, ajunge-atât:
Curând va fi în, scumpă, mâna ta!
Când molimi bântuie cu-nverșunare
Cuminte e să fugi prevăzător;
Și eu am șovăit de multe ori,
Dar n-am dat altor gânduri ascultare.
Sunt două vorbe scurte și ușoare,
Pe care le rostim voioși adese;
Dar tâlcul lor adânc tot ne-nțeles e,
Când dau pecetea lucrului ce moare.
Sunt cântărețul renumit,
Ce șobolani am tot vrăjit;
De vraja mea și de-al meu sârg
Nevoie are și-acest târg.
Primește acest gaj pe care
Chiar mâna mea a fost în stare,
Cu liniar și cu compas,
Să ți-l dedice într-un ceas
Am invitat un tip la masă,
Și nu-l simțeam povară-n casă;
I-am dat ce-aveam dintre bucate
Și s-a-ndopat pe săturate.
Vreau un lănțug să-ți dau acușe,
Cu mlădieri de mult deprins,
Dorind, în mii de inelușe,
La gâtul tău să fie prins.
Frunzulițe, flori, puzderii,
Să mă mângâie vin, blând,
Tineri zei ai primăverii-n
Lanț aerian zburând.
Cu plăcere ies din casă,
Loc de minunat popas,
Prin pădurea nu prea deasă
Să mă plimb cu leneș pas.
În vis ne vezi tu împreună
Cum la altar purtăm cunună,
Mireasă tu și mire eu.
Aievea îți furam sărutul