În râu, pe prundiș, cât de limpede pare
Că-s prins de-un val în a lui legănare.
Apasă ca tauru-n piept tânjitor,
Dar simt – de curent ușurința i-e dusă;
Vezi, la izvor, destule
Schimbânde libelule,
Mici fluturași pe ape,
Ba gri, ba negri-aproape,
Ah, de-ar suna în gândul meu,
Lăuntric, împlinirea!
Izvor deplin, țâșnind mereu
Dând mâinii plăsmuirea!
Rigid hotar, dar dulce-l ocolește
Ceva fugar, ce-n noi, cu noi se-agită:
Nu singur ești, te modelezi obștește,
Iar fapta ta pe-a celorlalți imită;
Ca-n ziua, când, născându-te, senine
Saluturi soarelui roteau planeții,
Curând treptat s-a împlinit în sine
Ființa ta prin legea dată-a vieții.
Ea nu așteaptă-n van! – Din cer pogoară,
Unde-a fugit, din vechi pustii de jos,
Din piept și frunte-o zi de primăvară
Îi răspândește zborul vaporos,
Și iată, iarăși e cum scrie-n stele:
Condiții, legi, voința, chiar tenace,
O vrere-i doar, sub obligații grele,
Iar bunul plac în fața vrerii tace;
Dar chiar în zid de bronz și-n graniți crunte
Atare poartă, groaznică, cedează,
De-ar fi durată-n secoli, ca un munte!
O ființă fără frâu plutește, trează:
Spuneți voi, pietre, vorbiți-mi voi, nalte palate!
Străzi, pronunțați un cuvânt! Geniu, tu nu te agiți?
Da, încă viu este totu-ntre sfintele ziduri,
Romă eternă; doar mie toate-mi stau mute-mprejur.
Sufletul omului
E asemeni apei:
Din cer pogoară,
La cer se înalță,