În ceasuri aurii de primăvară,
M-a subjugat, fecioară,
Chip îngeresc.
În ale simțurilor mult plăcute bezne,
Cum? Ai trecut pe lângă mine-n pripă?
Și-ai revenit și tot nu te-am văzut?
Pierdută și nefericită clipă!
Sunt orb? O, ce mult faptul m-a durut!
Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito,
În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai,
Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n taină;
Da, mi te-nchipui ca pe-o copilă ciudată.
Li-i versurilor chinul faur;
Eteru-albastru se resfiră,
Vibrează lira mea de aur;
La pieptu-mi hai, iubită liră!
Ce gest ciudat și mină,
Mulți sufăr caznă grea.
Toți vor – nu să devină;
Să fie azi ceva.
Ar fi plăcut să tot amesteci cu plăcere,
Dacă nu să și digeri ți s-ar cere;
Grozav ar fi să bei o băutură aleasă,
De nu ți-ai pierde capul și n-ai cădea sub masă.
În Infinit de-ți vrei pe veci popasul,
Cutreieră Finitul tot cu pasul.
Cunoaște-te! Ce-nseamnă asta oare?
A fi, dar și a nu fi... Ei, amice,
E-o vorbă, a-nțelepților – și-i mare,
Dar, scurt, în sine mult se contrazice.
Nimeni nu se știe bine,
Despărțindu-se de sine;
Dar tot omul, zi de zi,
Vrea să-și știe-al vieții rost,
Nezăbovind, să-ți fii vis tu, pe veci;
Cinstește orice loc prin care treci;
Cu frig, dogori îndătinat de ești,
Lumea-i a ta, și-n ea nu te-nvechești.