Ochii tăi închiși sub sărutare
Ochii tăi închiși sub sărutare
S-au deschis de-odată și-au aprins
Noaptea mohorâtă de februare
Liniști… Ninsori…
întunecimi…
Stăm, odihnim,
mult răbdători.
N-avem leac pentru tine, ninsoare…
Dacă nu te înduri,
am s-adorm și eu în aceste păduri,
lângă cerbi, lângă ciute…
O, ți-aș fi dat, ți-aș fi dat
munții albaștri ca seara,
mura pădurii, amara,
irisul apei, curat;
Sunt unele nopți când pereții învie
și se desfac încet, spre feerie…
Totu-i albastru, străveziu și ușor
De la far până la Capul Mort
Se semnalizează ne-ntrerupt.
Stânca are gâtul rupt
Sub fularul alb de lord.
E prea devreme să fac analiza
Destinului iubitei fete Iza.
Știu doar că e binecuvântată
Cu-o astfel de mamă și un astfel de tată
Dar destule ca să văd din nou liliacul,
ciudata floare, albicioasă cu miez negru,
ca sfârcul unei cozi de rozătoare…
În sud, în stepă,
Neatins de amurg, sănătos ca ploaia,
neutru la sfintele-oferte-ale-harului –
de ce să trăiască asemenea oarbe-animale?
Poate că, în neștirea mea, totuși slăvesc
Luni – cerul era pur ca sucul florii.
Marți – începură să se umfle norii.
Pe miercuri – izbucni din mare-o trombă.
Joi – totul era șters ca sub estompă.