Doamne, ce blând munte,
Lai-lăișor!
Printre păsări multe,
Lai-lăișor,
Când pe străzi se întunecă
Și-n albastre pânzeturi apare
Ceva ce de mult s-a dus,
O, cum se clatină pașii răsunători
Un băiat cu pieptul zdrobit
Se stinge, cântec în noapte.
Numai lasă-l să treacă liniștit pe colină
Sub copaci
O, cât de domoale-s pădurile verzi
Ale patriei noastre,
Soarele-apune pe colină,
În somn noi am plâns;
Când argintiu Orfeu atinge lira
Jelind în grădina de seară o moarte –
Cine ești tu, odihnă, sub pomi înalți?
Tânguirea-nfioară trestiile toamnei,
Liniștit sălășluiește-n noptatica grotă copilul
ascultând în valul albastru-al izvorului dangătul unei flori radioase.
Și făptura palidă a mamei păși din zidul surpat
și prin grădină ea purta lunatică
Există-o lumină pe care vântul a stins-o.
Există un han de câmpie de care-un bețiv se desparte după-amiaza.
Există o vie arsă și neagră, cu găuri în care păianjenii-mișună.
Există-o-ncăpere pe care-au spoit-o cu lapte.
Copil cu părul brun. În frig de seară
Un pas alungă flăcări negre-n ramă
De aurie floare-a-soarelui; coboară
Jivină pe-așternuturi de aramă.
Liniștită dispare sub poala pădurii
O-ntunecată jivină;
Lin pe colină se curmă vântul de seară,
Sub sumbrele bolți ale melancoliei noastre
Seara se joacă umbrele morților îngeri.
Pe deasupra iazului alb
Sălbaticele păsări s-au dus.