Când mergem prin întunericul de purpură-al verilor noastre
Pășesc în fața noastră umbrele monahilor triști.
Mai slab strălucește vița de vie în jur; grânele îngălbenesc
O, frate, ce liniște-i în lume.
Când mergem prin verile-aurii către casă
Ne-nsoțesc umbrele sfinților veseli.
Mai dulce-nverzește vița de vie în jur, grânele îngălbenesc
O, frate, ce liniște-i în lume.
Seara, când mergem prin verile-aurii către casă
Ne-nsoțesc umbrele sfinților veseli.
Mai dulce-nverzește vița de vie în jur, grânele îngălbenesc
O, frate, ce calm e în lume.
Fiți liniștite voi negre otrăvuri
Stârnind somn alb
O nespus de ciudată grădină
Cu pomi amurgiți
Nicicând chipul de aur al primăverii;
Sumbru râset în aluniș. Hoinăreală de seară-n pădure
Și strigătul plin de ardoare al mierlei.
Toată ziua vuiește în sufletul străinului dogoritorul verziș.
Acum, când e noapte,
Apar stelele noastre pe cer
Sub vechii măslini,
Sau de-a lungul chiparoșilor sumbri
Surpate cătune se scufundau
În ruginiul noiembrie,
Potecile sumbre ale sătenilor
Sub merii
Maică du-mă-n bezne grele,
Cruce-n reci scântei de stele.
Sparte-s gură și minciună
Clopot tras ce-abia mai sună.
Toamnă roșie, agale
Chin sub ulmi întunecat
Amurgind agapă, sat
Șoim pe aurie cale.
Răcoarea sumbrilor ani, durere și speranță
Ocrotesc aceste grinzi sumbre
Deasupra licărind atârnă dalii,
De parcă un coif de aur ar cădea de pe fruntea sângerândă