Să cugetăm la adevăr –
Multă durere!
În sfârșit entuziasm
Până la moarte.
Nimfă du-mă-n bezne grele;
Rujă saltă-n frig pe gard,
Jale înflorește-n pântec cald,
Cruce sângerând spre stele.
Pururi se sprijină noaptea albă de stâncă,
Unde pinul se-nalță în sunete de-argint,
Unde sunt pietre și stele.
Goală și moartă e casa tatălui,
Sumbră oră
Și deșteptarea-n grădina cuprinsă de-amurg.
Mantia-n vântul negru; lin susură stuful uscat
În liniștea mlaștinii. Păsări sălbatice
Pe cer cenușiu se urmează în stol –
Derivă peste sumbrele ape.
Mantie-n vântul negru. Lin susură stuful uscat
În liniștea mlaștinii; păsări sălbatice
Pe cer cenușiu se urmează în stol;
Derivă peste sumbrele ape.
Vară sub bolți spoite cu var,
Grâu îngălbenit, o pasăre ce intră și iese în zbor
Seară și miresmele sumbre de verde.
Om roșu pe drum amurgit, încotro?
Când la geamuri cad zăpezi,
Lung în seară clopot sună
Și la masă mulți se-adună
Și belșug în casă vezi.
Ceasornicul spre ziuă cinci bătând –
Pe-nsingurați îi prinde-o sumbră groază.
Pomi seci vuiesc în parc când se-nserează;
Se mișcă chip de mort la geam curând.
Seară de septembrie, sau sumbrele strigăte ale păstorilor,
Mireasmă de cimbru. Fierul încins împroașcă scântei în fierărie
Aprig se cabrează un cal negru; bucla de hiacint a slujnicei
Se zbate să prindă ardoarea nărilor sale de purpură.