Ce fantomatice-s aceste zile
Târzii, cum e-a bolnavilor privire
În soare. Însă vine noaptea și le
Umbrește-n ochi tăcuta tânguire.
Deci, aceste zile târzii sunt fantome
La fel ca aspectul bolnavilor, trimis aici
În lumină. Cu toate acestea, noaptea nuanțează implorările pictate
Din ochii lor, spre care se întorc deja.
O paloare, odihnindu-se în umbra scărilor tocite –
Se ridică noaptea în formă de argint
Și se rătăcește sub mănăstire.
În răcoarea unui copac și fără durere
În primăvara albastră, sufletul tace.
Sub ramuri care picură în seară
iubiții și-au plecat frunțile gânditoare.
Ruje brune și-azurii –
Fac copiii-n joacă vaier
Pe morminte, seara-n aer,
Lin atârnă-n clarul aer
Albastră jivină din negre păduri cobori taciturn
Sufletul,
Căci noapte era, un izvor, ca ninsoarea, pe trepte de mușchi.
Albastră jivină din negre păduri cobori taciturn
Sufletul,
Căci noapte era; un izvor, ca ninsoarea, pe trepte de mușchi.
Din nou putrezinda pădure primește
Izvorul gângurind,
Tânguire ce răsună cristalin mai departe în negură.
Rezede-și urcă-n brun verziș parfum,
Sclipiri pe mândrul iaz se înfioară,
În văluri albe sălcii se-nfășoară
Și-n ele fluturi cercuri trag oricum.
Răcoarea sumbrilor ani,
Durere și speranță
Ocrotesc ciclopicele stânci,
Munți nelocuiți,