Puternică ești înăuntru-ți
Tu, gură-ntunecată, plăsmuire
Din norii toamnei,
Liniște aurie de seară;
Pe tine te cânt, sălbatic hău,
În furtuna nopții
Munți îngrămădiți;
Voi, turnuri cenușii:
E-n zborul de păsări o-ntreagă-armonie. Seara, pădurile verzi
Pe lângă mai calme colibe s-au strâns;
Cristalinele pășuni ale căprioarei.
Clipocitul pârâului potolește-ntunecimea, înlăcrimatele umbre
Când seara se lasă,
Te părăsește-ncet un chip albastru,
Cântă-n tamarin o mică pasăre.
Întunecata toamnă-n roade-anină,
A verii stinse veștedă splendoare.
Din văi căzut un pur albastru-nclină;
Dau păsări, sus, zvon de legende rare.
Ceasornicul spre ziuă cinci bătând –
Pe-nsingurați îi prinde-o sumbră groază,
Pomi goi vuiesc în parc când se-nserează.
Se mișcă chip de mort la geam curând.
Unde ești, tu care mă-nsoțeai,
Unde ești, tu chip ceresc?
Sarcastic în urechi îmi urlă-un aspru vânt: smintit ce ești!
Un vis! Un vis! O, tu, nebune!
În sumbra oglindă a sufletului meu
Sunt imagini de mări niciodată văzute
Și tragic fantasice țări părăsite,
În tulburi albastre zariști pierdute.
Vedeam multe-orașe în flăcări, ca jaf,
Și vremuri strângând oroare peste oroare,
Și multe popoare vedeam prefăcându-se-n praf,
Și totul alunecând în uitare.
Mi se părea că visez frunze căzând,
Vaste păduri și mări sumbre-n străfund,
Ecoul cuvintelor triste – dar nici gând:
Tâlcul lor nu puteam să-l pătrund.