Moartea e mereu alături.
O aud cum vorbește.
Pur și simplu o aud.
nu-mi da
atât de tristul miez de noapte,
impurul miez de zi
Cântă, mă doare
Cervantes
chiar dacă e târziu, e noapte
Eu am desfășurat soarta-mi de orfan
pe masă, ca pe o hartă.
Am trasat itinerarul
prin locurile mele din vânt.
Cineva a plâns fără măsură
extinzând zorii.
Cineva a înjunghiat perna
căutând imposibilul
Dacă îndrăznești să surprinzi
adevărul acestui zid vechi;
fisurile sale, lacrimile lui,
ce formează chipuri, sfincși,
e rece e verde care de asemenea se mișcă
pantalon ce orăcăie în halo în frig
fire vibrând zumzăitor
fire
Niciodată din nou speranța
într-un du-te-vino
de nume, de siluete.
Cineva a visat foarte urât
Un abandon întrerupt.
Nu se vede nimeni pe teren.
Numai muzica sângelui
asigură reședința
Insistă în îmbrățișare
îndoiește-ți furia,
creează un spațiu pentru calomnie
între mine și oglindă,