Când fiecare dintre noi va avea propria cheie
de la acel apartament
eu voi transfera un segment de grădină
la etajul doi.
Eu simt mișcarea genelor tale
care răvășesc lumina
undeva dincolo de orizont.
Și tu te modifici mereu
În vază
lazaretul florilor de câmp.
Atâta alb abundent
de la care încremenește sângele în vene.
De multe ori îmi amintesc
călătoria de trei sute de kilometri
cu taxiul
comandat în capitală,
La început a fost cuvântul.
Și acest cuvânt era
pe hârtie.
Neauzit.
Ca și cum în amiaza zilei
conform cu mersul trenurilor
eu mi-aș fi pierdut memoria.
Noi am fi vrut să înclinăm
cinematograful
să înclinăm sala lui mare
și să ne culcăm
Nu mai coboară
pacea pe pământ.
Nici eu, un biet moșneag,
de ea n-am parte.
Vântul puternic, cerul înălțat, maimuțele urlând plângând;
insula intactă, nisip alb, păsări care zboară în cercuri.
Pădurea infinită, înfrunzindu-se cu frunze după frunze;
Râul inepuizabil, învolburând val după val.
Lui Antonio Porchia
dacă nu acum
acum e niciodată