ciudat că am fost
vecinul depărtatelor lumini
prețuind cuvintele pure
pentru a crea noi tăceri
dacă aș îndrăzni
să privesc și să spun
este umbra sa
unită atât de fin
Un pârâu albastru, potecă și seară pe lângă colibe surpate.
După tufișuri întunecate copii se joacă cu bile albastre și roșii;
Unii își schimbă fruntea iar mâinile putrezesc în frunziș ruginiu.
Colibele copilăriei tomnatice sunt,
Cătun prăbușit; chipuri întunecate,
Mame ce cântă seara în vânt;
Rugi la ferestre și mâini împreunate.
Atât de încet răsună
Seara albastrelor umbre
Pe zidul alb.
Apune în liniște anul tomnatic.
Roua primăverii ce cade de pe crengi
Întunecate, noaptea se lasă
Cu raze de stele, când pe-ale luminii tu le-ai și uitat.
Vânt, voce albă, șoptind la tâmpla celui beat;
Putrezită potecă. Lungi dangăte de vecernie se scufundaseră-n mâlul iazului
Și deasupra se-nclină galbenele flori ale toamnei, cu chipuri buimace fâlfâie
Liliecii.
Introduceți în cutia mică
O piatră
Veți scoate o pasăre
Un drum însoțește, vechi drum,
Grădini pustii și ziduri părăsite.
Fiori milenarelor tise trimite
Vântul ce urcă și cade molcum.
Făptura ce îndelung a trăit în răcoarea întunecoasei pietre
Răsunând își deschide palida gură
Ochi rotunzi de bufniță – aur răsunător.