În aer sunete înalte cântă
Tristețea-ndepărtată-a zilei care
Cu-arome de nebănuit ne-ncântă,
Visând nicicând simțita-nfiorare.
Blând cântă în havuz, albi nori
Cu grații stau în clar albastru;
Merg oameni calmi și gânditori
Prin seara-albastră-n parc sihastru.
că înțelegi că nu
în fața toamnei nu mă lipsesc
de gesturi și de chip
nu te mai pot lăsa
septembrie fără asprimea verii el este tot un fel de vară însă mai dulce-ntunecat vrăjită pânză pictată noaptea-n murmurele cerii
septembrie cu greieri în mătăsuri formele norilor suind din mare corabie de frunze muritoare în care vâslele sunt păsări pasuri
Să ai un plop în care să te sui
Un turn al păsărilor fără pui,
Tăcut ori vesel, după cum anii
Lumina frunzei care naște-ntâi.
Cuvintele sunt boala de care suferi, oare ?
Frenetice de silă, anemice de sete,
Maidane pustiite cu câini mușcați în cete,
Cuvintele fac toate o lume de turbare.
Vorbește-mă greșiților de bine.
În propriul suflet cad ca într-o groapă.
Când stau culcată-n iarbă lângă apă,
Ca de un mort se teme ea de mine.
Mă cere, mă naște
Și-n viață mă lasă
Colina – această genune frumoasă.
din volumul “Roua plural”, 1999
ce greier frumos se apleacă
și cade în aerul cald
concentric cu murmurul lui
s-a-ntunecat de ploaie mai devreme
dune de aer vântul a făcut
în toată casa numai tu ești viu
ce flăcări lungi adevărate hamuri