În soarele amiezii rotesc încet ereţii.
Prin stânci adoarme Tagul cu ape de metal.
Prin munţi pleșuvi arinii pasc praful şi scaieţii.
Din stânca vremii creşte Toledo vertical.
În apa cerului de primăvară
Încearcă ramul solzi de frunze noi.
Câmpia-n urma omului ce ară
Îşi adumbreşte valurile moi.
Pace pe noi, glas de cimpoi şi lună.
Izvoare plâng; departe-n crâng răsună.
Prin codrul nins, ce cânt s-a stins pe strună?
Timpul trecut, în ochi, tăcut s-adună.
Prin nucii din vie,
Pe plopii din zare e stins asfinţitul -
Dar stăruie-n mine
Şi-n geamul deschis al ferestrii,
Rugat-am norul călător
Pe necuprinsul mării:
- Din suflet smulge-mi vis şi dor,
Dă-mi farmecul uitării!
Pe grâul nou al primăverii
Se-ntinde noaptea tot mai mare
Când stele încolţesc din taina
Semănăturilor cereşti.
Pe cărarea unde astăzi
Ne-a legat un lung fior.
Va veni chiar mâine alta
Să-i şoptesc acelaşi dor.
Lungi stoluri grăbite ţin calea spre Nord;
Trist ele ţipă.
Departe, amurgul azvârle-n fiord
Aur o clipă.
Îţi lasă mâinile tale
În ale mele uşor.
A nins pe tâmplele tale -
Amurgul aşteaptă-n pridvor.
Priveam alături din pridvor
În ceasul blând al serii
La vraja zilelor ce mor
Prin zarea primăverii...