Lăsând colibă şi părinţi,
Ţinând cuţitul între dinţi,
Cu dor de sânge-n ochi fierbinţi,
Vom înota departe.
Furtuna freamătă şi marea
Se zbate ca un cal ne-nfrânt.
Nechează valul, şi chemarea
M-ajunge vâjâind în vânt.
Valul - oglindă
Tremură stele;
Umbre, pe ele
Norii colindă.
Coboară la cascadă
Coline de cleştar,
Şi se ridică iar
Cu creastă de zăpadă.
Aş vrea să fiu Oigur nomad,
Călare-n vânt să mă avânt,
Şi noaptea prin păduri de brad
La Selenga să-ncerc vad
De-acuma uită omul ce-ai fost şi, pentru-o clipă,
Fii numai aşteptarea fiorului divin.
Deodată eşti beţia ce n-o dă nici-un vin,
Şi sufletu-ţi pătrunde - ca-n ceruri o aripă -
Când ai un cal în spume
Şi suflet de pribeag,
A ta e-ntreaga lume
Din Kitai în Buceag!
Pe stepa legănată de vântul primăverii
Legaţi-vă iubirea de inimi şi de şea,
Ca o dorinţă surdă, pitită, a panterii
Când vede cerbul negru pe câmpul alb de nea.
Din ierburi creşte fremătare,
Se lasă noapte şi uitare,
Şi hergheliile, în zare
Dispar.
Creşte, scade, piere
Stepa mişcătoare.
În apus de soare
Sufletul mi-l cere.