În copacii uciși
urlă infernurile.
Doarme vara în mierea virgină,
gușterul în copilăria de monstru.
Arborii azurii
unde mai dulce sunet migrează
și se naște gust de ploi noi.
De-ale păcătosului de mituri,
amintește-Ți inocența,
o Eternule; și de extazele,
și de funestele stigmate.
Ploaia a și venit printre noi,
biciuie aerul tăcut.
Rândunicile ating apele stinse
lângă lacuri lombarde,
Și cum putem noi să cântăm
cu piciorul străin pe inimă,
printre morții abandonați în piețe
pe iarba dură de gheață, în bocetul
Coboară seara: ne lăsați iar
dragi imagini ale pământului, arbori,
animale, bieți oameni închiși
în mantale de soldați, mame
Înghețată mesageră a nopții,
te-ai întors limpede la balcoanele
caselor distruse, să luminezi
mormintele neștiute, resturile părăsite
Plânsul mamelor la Maraton
şi răcnetul mulţimii, nimeni
nu le-auzi. Elada era liberă.
E liberă Elada. Maratonul
Nici crucea, nici copilăria, nici ciocanul
Golgotei, nici angelica memorie
n-ajung ca să zdrobeşti războiul.
Soldaţii plâng noaptea înainte
Zadarnic mai cauţi prin pulbere,
biată mână, oraşul a murit.
A murit: s-a auzit ultimul vuiet
în inima lui. Şi privighetoarea