Dar am râs atât de luminos între hamurile iernei,
Cuvintele trezite pe gingiile zăpezii,
Și umbra între cristale ca o rufă înghețată,
Până ce capul în aerul greu îl legi puternic de soare.
Acum în tipografii mașinile dorm ca niște pești uriași
Prin ferestrele înalte noaptea își scutură sacii cu făină albastră
Și curelele stau nemișcate ca niște panglici ale tăcerii
Noaptea a pus lacătul ei nevăzut peste roțile care au vânturat glasul veacului
Din mână în mână
O eșarfă de sunete
Au venit ape mari
Ca niște câini cu limbile scoase.
Noaptea e o fundă la genunchiul Mediteranei
Ca păunași valurile ciugulesc grăunțele de glasuri
Coboară o cortină albastră pe terasa privirilor
Să răvășesc amintirile ca-n staul paiele
Cu inimile albe învăluite-n lună
Și cerul prin vitralii ca o plantă de apă,
Cu liniștea mărită cu-o tremurare-n strună.
Când un clavir deșiră mărgelele pe clape.
Și-astfel de lângă arborele care se smulge ca un ponton
Voind să se prăvale cu spumele furtunii,
Sau de lângă oceanul care păstrează infiltrat un naufragiu
Ca și cântecul rămas în vibrarea trecutului,
Să întârzii în aroma acestei zile de munte,
Cu soarele care e în bobul de rouă ca-n strugure glucoza,
Cu aerul ca o rochie albastră în vitrina poienei;
La veverițele ca niște ulcioare pline de vinul roșcat al frunzei.
Zi liniștită. Zi luminoasă,
Cu semănăturile strălucind lângă soarele de aramă,
Cu împărțirea dreaptă a bucatelor,
Lângă aburii desfăcuți între fânețe și vânturile de argint.
Ce scrumieră noaptea pentru cenușa pomilor pe creste
Plecarea aprinde focuri de artificii sub țeastă
Dar unde te întorci fântânile nopții sug aurul potecilor
Și botul beznelor răscolește troscotul cerului
Am aruncat năvodul să prind peștii culorilor
Glasul e străveziu în zare ca un ou de găinușe
Cutia gândului se ascunde în tufișurile creierului
Hăitașii destinului o alungă,