Pădurea începe de aici, cu nervi,
cu mistreți până unde coridor un surâs.
Dăruiești vrăjit crengilor auz și văz,
prin carnea ta, străvăd pâraie uneori plante.
Dacă aș voi să găsesc drumul înapoi,
Fi-vor oare cuvintele firimiturile de pâine care să mă conducă pe aleea spre inima voastră oameni?
Acum când capul înălțat zmeu în marea solitudine,
A primit ca o orgă avalanșa de mătăsuri a spațiilor libere?
Mărgelele stelelor pe ramuri întunecate
Și pocnesc în piersicile de catifea sâmburii ca bicele
Năvala apelor ca un potop de pumnale
Prăvălirea viilor pe costișe cu boabele de soare între frunze,
Floare a aerului zăpadă
crești iedera visului în pleoapă
răscolești lebăda glasului ca o spadă
întoarce spre mâhnirea noastră fața ta albă
M-am oprit în porturi cu scrâșnetul de spume al ancorelor,
Am pipăit nesigur aerul ca o frunză care-și înalță timid umărul la începutul de primăvară,
Am stat lângă podurile care continuau să cânte în schele
Ca o râmă tăiată în atâtea bucăți și totuși zvârcolindu-se.
Ridică vioară fruntea până la arcușul nopții
Primește-n piept incendiul buclelor nocturne
Și prelungește-n rana adâncă țipătul purcelului târât spre moarte
Am privit în pâine și am văzut un obraz chinuit
Și-n flacără de-asemeni am recunoscut un obraz,
Atât de-adânc în mine lângă pietrele căzute,
Lângă omul care atinge în somn lacătele vieții.
Laptele ierbilor se umflă în suvenir și-n chiot,
Și inima e spuma care-a rămas din nară,
Cu o cupă de vijelie până la buzele fierului,
Cu pomi rupând șorțul albastru al amiezii.
Te plimbi în călușeii sângelui, ca scrânciob inima
De pe trapezul privirii se avântă în salt mortal zările
Zările ca niște clopote se nesfârșesc dar acrobat vântul
Jonglează elegant cu frunzele cu tăcerile
Dar am știut: versul e chivăra fermecată
Care va face să trec nevăzut printre oameni,
Prin noaptea ca o rază în jur desfășurată
Nimeni nu-și va mai spune, poetule, de-i sameni.