Tu vii în glasul meu:
și văd lumina liniștită
cum coboară în umbra cu raze
și făcându-ți nor de aștri în jurul capului.
Mi-a părut că glasuri se deschideau,
că buze căutau ape,
că mâini se ridicau spre ceruri.
Străpuns de albe și negre rădăcini
a drojdie și a râme,
pământul miroase tăiat de ape.
Odaia de hotel, la fel cu celelalte,
și ceasul neatins de taină, tihna
siestei care lin ne împresoară,
și apa de izvor sorbită cu nesaț
Pentru Maria Kodama
Singurătate-n bulgăre de aur!
Desprins de memorie și de speranță,
nelimitat, abstract, aproape viitor,
mortul nu e mort; este moartea.
Precum Dumnezeul misticilor,
Somnul te-a înfășurat în frunze verzi ca un copac
ai suflat ca un copac în lumina liniștită
în primăvara limpede, m-am uitat la fața ta:
pleoapele închise, genele perindând apa.
Destinul nostru, plumb topit, nu poate să se
schimbe,
nimic nu-i de făcut.
Am vărsat plumbu-n apă sub stele
Marea se unește în apus cu un lanț de munți.
În stânga noastră vântul suflă și-nnebunește,
acest vânt ce dezbracă de carne oasele.
Iar casa o avem între pini și roșcovi.
În copacii uciși
urlă infernurile.
Doarme vara în mierea virgină,
gușterul în copilăria de monstru.