Cine se naște să ne mai iubească
Și de uitarea noastră să îi pese
Și la urmași de noi să pomenească
Și calea spre trecut s-o lumineze.
La ţărmul Marilor Lacuri acolo șezurăm
Şi ne-am tânguit aducându-ne aminte de voi
Mare cea neagră și Dunăre învolburată.
La un mal era orașul temerar al vânturilor
From mountain peak
Eagle-eyed on the path
The footsteps of God.
Gliding over the pinnacle
Of the mountain’s solitude
Hearing heavenly
Angelic choirs
Niciodată mai mult ca toamna
Nu ni se înfiripă în suflete
Cu-atâta alean și resemnare
Visul de-a nu muri vreodată.
Stoarcem boabele de struguri
În palme înlăcrimându-le
Strângem toată sclipirea
Aurului soarelui de toamnă
Pe misticele coline arămii
Focuri aprinse la poalele
Pădurii roşii de arțari
Mistuie hăţișurile.
LA DUNELE INDIANA
Soarele ochi luminos de cristal
Se topise și curgea ca aurul
Și luna rotilă pe cer căzută
De la osia unui car îngeresc
E un semn fără de tăgadă
Că a mai fost vizitată.
La ce-am mai cugeta când viața este dusă
Când nu mai este vlagă în inimă nici zel
Când flacăra de gânduri este demult apusă
Și n-a rămas nici visul demonic și rebel?