Cât de singure sunt și stelele
Fără de noi! Dar pentru că știu
Că noi le privim cu ochi triști,
Melancolici și visători
Pe mirişti se împleticea ploaia
ca o pasăre beată.
Suveici de vânturi uscaţive
depănau fuioare din covoarele
Peste ţarină vara ca un furnal
îşi aprinsese toate cuptoarele
şi limbile flăcărilor topeau
aripile păsărilor rătăcite în zbor.
E limpede. Venise din văzduh
Ca furtuna și se așezase
Să se odihnească pe pământ
Ca o pasăre pe puntea unei corăbii.
Încrustam în stâncă un cuvânt
Şi valurile îl ştergeau cu degete umede.
Auzeam doar pulsul cerului şi inima
Înspăimântându-se şi bătând
O, dealuri pe care coboarau
Caii desfereți în nemărginire,
Insula a dorului nerostuită omului.
Eram încă în noapte,
Nu se luminase de ziuă
Și veneam la țărm
Să vedem cine suntem
Pe fața lumii înflorise grimasa
Nu mai puteam să surâd nimănui,
Zăpadă câtă fusese se-ntunecase
Ṣi se topea ca plumbul pe statui.
Stau între două lumi
Ce par să se destrame
De parcă-aş fi orfan
Născut din două mame.
Când orologiu-și urcă timpul din lume-n evuri depărtate
Ce soare înflorește încă în recea lui singurătate?
Și-atâtea întrebări se-adună în noaptea gândului și oare