De n-ai fi tu, te-aș căuta în noapte
Pe cerul sidefiu și plin de stele
Prin ale vântului fluide șoapte
Sau printre valuri ce se sparg rebele.
Poezia e sufletul poetului
Ce mângâie hârtia cu șoapte de dor,
Rostite cu vârful penelului
În versuri ce poate-l fac nemuritor.
Poezia bat-o vina, a iscat acum dilemă:
Cum să fie și modernă și cu ritm armonios?
Că Eschile și Sofocle au purtat ca diademă
Rima, versul, armonia, nelăsate mai prejos!
Toamna s-a retras grăbită de pe-ntinsul boreal
Iar pădurea zgribulită e gătită ireal:
Peruzele și ciubuce scânteiază rece-n soare
Pe copacii care-așteaptă zilele de grea ninsoare.
Troiene mari așază, zăpada viscolită,
Copacii hibernează, încărunțiți prematur,
Pe ramul lor, ici-colo o cioară zgribulită,
Cu croncănitu-i surd, se tânguie imatur.
Cad fulgi de nea iubito din cerul ca marama
Ne troienesc cu vise când ne ținem de mână
Și ne plimbăm alene fără să ne dăm seama
Că timpul a-nghețat și poate tot amână
Ești vinovată că iubesc, că știu ce e iubirea
Și totul a venit firesc, extazul, fericirea
Mi le-ai adus fără să știi, însă irezistibil,
Cu toate că eram copii și totu-i incredibil.
Din ascuțimea penei scrie stihuri
Măiastre sau mai calpe uneori
El sufletul l-așterne-n versuri
Ce mângâie tacit ca niște flori.
Din mine-ai fost alcătuită, sau mai precis din coasta mea
Tovarășă mi-ai fost sortită în lumea asta-atât de rea;
Îmi știi și bune dar și rele, fără de tine ce-aș mai scrie
Ar spune muzele și ele ca să mă las de poezie.
Îmbrățișarea iernii, hlamidă de cleștar
Cuprinde toată firea și ne aduce-n dar
Steluțe miliarde și ger năprasnic, rece
Pe geamuri flori de gheață și ziua iute trece.