Limba noastră-i armonie, susur dulce de izvor,
Mărturie mereu vie, despre-un mândru brav popor.
Dacii liberi ne-o lăsară, moștenire glorioasă,
A fost odată-un CRITIC BLÎND
Și mulți poeți care-așteptând
Să-și dea verdictul, el dădea
Invariabil Nu!, sau DA!
Mă-ntreb cum ar fi oare, când pomii n-ar mai fi cu flori,
Când păsările călătoare printre nămeți s-ar culcuși
Iar vara ar fugi din lume, sub ceru-ntunecat de nori
Am mai putea zâmbi vreodată și să trăim am reuși?
Privirea ta mă fascinează
Cu-a ei sclipire de smarald
Aproape că mă penetrează
Și sufletul mi-l simt mai cald.
Suntem cu toți corăbii pe valurile vieții,
Străbatem ape calme, sau aprige furtuni
Cu-ntunecimi de noapte în geana dimineții,
Ajungem să ne pierdem prin negrele genuni.
Sunt fiul Tatălui Ceresc, cu toți m-ați osândit,
Pe cruce să mă răstignesc, în cuie pironit!
Cu toții tare v-ați mirat, când eu am înviat,
În zilele lui Ponțiu Pilat, trei zile după ce am decedat.
Iubito, iar m-ai înșelat, de cum la slujbă am plecat,
Ar trebui neapărat, să-ți cauți alt bărbat!...
Și nu e prima dată când, mă-nșeli așa ca o perversă,
De-aceea scriu acest mic rând, cam fără de adresă!
Iubito, dragostea m-a copleșit,
Ți-am cumpărat acest inel s-o consfințească
Cu toate că acum sunt rătutit
Sper gânduri bune-acesta să-ți trezească.
Cât te-am iubit, nu o să știi vreodată,
Erai ca aerul pe care-l respiram
Ca plaja pentru marea-nvolburată
Sau frunzele pentru-nverzitul ram.
Alerte sau prelungi, trec clipele în viață,
Te-ntrebi unde-o s-ajungi, legat de-un fir de ață.
Sublime sau anoste, pot ele să ne fie,
Destine pot să coste, dar nimeni să nu știe.