Nu pot să fur, să mint, să-njur
Iar când îi văd pe alți-n jur
Cum fură cu nerușinare
M-apuc-o sfântă indignare,
Să fie destinul un dat intangibil
Ursit de la naștere, trăit mai apoi?
Sau totul în viață depinde de noi
Voința și crezul fiind indestructibil?
Speranța nu moare, renaște mereu
Mai vie, mai trează cu cât ni-e mai greu
Ne ține în viață când tot se destramă,
Ghidându-ne pasul ca tată și mamă.
Cât te iubesc, aproape că mă doare
Departe fiind la tine de gândesc,
Îmi mângâi sufletul atâta de firesc
Și alta nu-i ca tine azi sub Soare.
Un lucru rar, neprețuit, prietenia nu-i o toană
Și nu se-njgheabă ”pe genunchi”, e o coloană
Clădită-n timp și cu răbdare cu încredere
Ce-i dobândită doar prin fapte și accedere
(poetei Camelia Ardelean)
Ești sora mea pe-aripi de poezie
Ne-am întâlnit în spațiul virtual
Și-a devenit atât de uzual
(profesoarei Tina Chiru)
Un suflet mare cum n-a existat
Cu drag pentru frumos și poezie
Ne leagă strâns acea prietenie
E soare iar și zici că-i primăvară
Haide iubito să ieșim afară
În parcul vechi cu arbori de castan
În care ne-am plimbat an după an.
De ce mă minți iubito că iubirea
Sublimă-nfiripată între noi
Nu se divide nici la cifra doi
Și nu își va putea găsi menirea?
Ți-aș dărui o stea să strălucească
La mâna ta într-un inel legată
Căci dragostea îmi e adevărată
Și-aș vrea acesta să o confințească.