Povestea mea, iubiți menestreli, e ciudat de banală,
Ea s-a născut dintr-o primăvară de ieri
Și-o rătăcire a vântului pală!
1960
(Cei ce ne conduc, de cine-ascultă oare?
Celor aleși de noi, cine le sunt stăpânii
De-și trădează poporul și străbunii
Și nu au milă de țara care moare)?!
Ce-mi doresc eu de Crăciun
...
Afară parcă-i tot mai ger,
Copacii-s mături de nuiele
Românie, somn ușor!
...
Au câștigat iar șarlatanii,
Iar au intrat în Parlament
Florile din fereastră
...
O, iubito amândoi, suntem cuprinși de-același dor,
Să ne ferim în lumea noastră de vântul din lumea lor,
Poteca
...
Și urc și urc spre vârf de munte
Și mă simt așa de mic
Nu se mai trezesc românii
...
Cui să se plângă românul
Că-i străin în țara lui,
Nădejdea
...
Ce ecou se-aude în catedrala goală,
Au plecat creștinii, nu mai sunt de mult,
Pregătirea
...
Tot ce-am visat vom fi poate vreodată,
Deși atunci de mult în viață n-am mai fi,
Mă voi ruga Tatălui Ceresc
...
Îți spun în fiecare zi cât mi-ești de dragă,
Dar timpu-mi pare că este-așa de scurt,
În prag de Crăciun
...
Pe străzile mult prea pustii pentru aceste sărbători, deși copacii-s plini de becuri de tot felul, colorate, se simte răsuflarea iernii în vântul rece ce se zbate și atmosfera de Crăciun în burgul plin de culori.
Emoția de altădată a rămas de mult în urmă, pandemia asta oarbă alungând forfota străzii, oameni printre declarații mai ies din când în când din turmă, pândiți de polițiștii gata să se arunce-asupra prăzii.