Povestea mea, iubiți menestreli, e ciudat de banală,
Ea s-a născut dintr-o primăvară de ieri
Și-o rătăcire a vântului pală!
1960
Promisiune
...
Mai vin rinoceri la cerșit,
Plictisiți de pustia Sahară,
Sisifică
Întrebările sunt scări. Câte-ntrebări, atâtea scări. Răspuns în plus, o treaptă-n sus. Ce-i viața oare? Doar câmp cu flori? Nu-i o-ntrebare care mai doare de multe ori?
Atâtea dileme s-ascund în sisteme, câte cărări, atâtea-ntrebări.
În zare-i senin și văd catarge făcute din doage de butoaie cu vin. Și-atunci întrebările adânci precum mările, le pun marinari duhnind a Cotnari, între ruliu și tangaj, demisec rubiniu, ce îi lasă-n sevraj de nu mai pot bea pe o vreme rea și nu pot în pcioare să răspundă la vreo întrebare ceva mai profundă, căci de bunăseamă nu este a bună de nu mai știu cum îi cheamă cu buletinul în mână. Iar câte-ntrebări, tot atâtea scări, pe corabie, din sfori. Apoi, la un semn, adastă la mal, să găsească lemn, lemn de stejar și pe-o vreme de ploaie fără pic de senin să facă butoaie doar pentru vin, iar după ce se golesc, le desfac în doage pentru catarge cu miros divin și se duc peste mări să-și pună-ntrebări, urcând pe catarge din doage pe scări făcute din sfori să vadă în zare țărm de-acostare. O, țara mea dragă, atâtea catarge făcute din doage, și-atâția cârmaci fără doagă! Cine ce să mai înțeleagă c-o ia razna lumea-ntreagă, s-au stins valorile perene, nu se mai nasc înțelepți, nu se mai nasc ca Diogene, e plină lumea de inepți ce nu-și mai pun întrebări, din doage nu se fac catarge, ci se tot înalță scări pe care urcă cu pietroaie-n cârcă, cei fără doagă, țara mea dragă. Și te lovești de un recif, și apoi din nou, precum Sisif.
Necesitatea
Nu mai știi ce să crezi despre lumea de azi? Vezi căderi de zăpezi peste pâlcuri de brazi? Dar n-auzi cumva și un acord de vioară, dintr-un foșnet de nori și-o rătăcire a vântului, pală? Nu te-ngrijiora de lume, te-ngrijorezi în zadar, căci lumea va primi doar ce-i e necesar și întotdeauna va fi bine, fiind așa cum se cuvine, căci de privești cu stăruință, totul este-o consecință a celor ce s-au făcut pe drumul gata străbătut, iar dacă unele dor, vin de sus, din viitor, reprezentând de fapt segmentul ce va conjunctura prezentul. Necesitatea fiind vie, tot-i cum trebuie să fie.
Reverie
...
Ridică-ți privirea, departe, spre cer
și putea-vei zbura, fulg de vis efemer,
Martorul
...
Când am venit aici ultima oară,
Am fost primit de către vechiul turn,
Pierderi colaterale
...
Uzurpă iarna antreul primăverii
Cu frig și cu ninsoare.
Actorul
...
N-am nimic de spus știindu-i buhul,
e prea sărac să pot spune ceva,
Țambalul și Maneaua
...
Au luat puterea și-a început jaful
Niciodată n-a fost un jaf mai mare
Dorință
...
Am fost în viață un căutător
Căci am crescut într-o căutare
Averea mea
...
Eram copii în primii ani de școală
Când m-ai privit în ochi întâi oară,