Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii – o emoție copleșitoare…
Ei sunt niște fructe plimbătoare
Afară plouă ca și toamna și-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, și atât.
În mine toate amintirile te-așteaptă,
Ah! du-te, tu suspinul meu,
Departe să te duci mereu;
Și de-a mea jale nimănui
O-ntâlnești mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare —
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloșii —
Ea pășește, zâmbitoare,
O tabără de care mergea la târg cu oale
A unui neguţător.
El însuşi cu-ngrijire le conducea în cale,
Sperând de Moşi s-adune folos însemnător;
Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stăpânire
O bună moştenire,
În vreme de un an, rămase pe uşor,
Ţăranul între vitişoare
Avea şi o căpriţă.
El o numea leliţă,
Îi da adese tăricioare.
Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult să socotească;
Ci singur el, mereu
Un sărăiman poet odat-au reclamat
Asupra unui om prostuț, dar prea bogat;
Iar jaloba-i era în chipul următor:
În timpul primăverii un tânăr vânător
Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare
Făcu un rău mai mare,