Când o dragoste
La care lucram mai demult
Mi-a reușit,
Atunci o trec pe curat,
Minune! Mai e-n zbor?
Se-nalţă şi nu fâlfâie măcar?
Dar cum de-i suitor?
De unde-această forţă, frâu şi far?
Mă iartă! cea din urmă oară
Ne întâlnim şi mâna-ţi ţiu.
Mă iartă! liberă poţi iară
Să fii, dar fericită nu.
Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu faţa purpurie,
A nopţilor fermecătoare Doamnă.
Iubito-mbogățește-ți cântărețul,
Mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,
Și ce mai vezi, văpaia și înghețul,
Dumbrava, cerbii, trestia și veacul.
Trece vântul prin copacii goi
Și zvârle cu castane-n noi.
Dar în liniștea din umbra lui,
Nu-i răspunde glasul nimănui.
Desfrunzit și prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.
Ne-a părăsit lumina, culoarea ne-a uitat,
Și șoaptele-și pierdură-nțelesul pe vecii,
Și trupurile noastre în gol s-au destrămat
Sub aiurarea nopților târzii.
Cât a nins în Iași de-aseară!
Statuile au cușme mari,
E albă namila de gară
Și fulgii tot se-nvârt,
Nesfârșit e cerul
Care se-ncepu,
Nesfârșita-i ziua
Unde ești și tu.