Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: LXXXVII

Ce ușor era sa dorm
si sa treacă ore-n somn;
sa nu stau cu gândurile
cele întunecate,

ORA ZERO


O nouăveche lume apare pe ape...

Ploaia albă,imaginară,
Cu stropi mici,
Îmi inundă sufletul
Când tu nu eşti aici.

Zăpada mieilor

Zăpada mieilor supuşi
S-a aşternut în grabă mare,

Hoția privirii

Ce crezi tu, fătucă hoață de privire,
C-ai să să scapi cu una, două sau cu trei

Primit-am azi sentinţa
Şi-s vinovat desigur
Că te-am iubit în taină,
Cât nu mi-a fost permis,

Aş vrea s-ascult cum te recită ploaia
Prin versuri ude, pe-aleea pietruită,
Să simt parfumul florilor căzute
La geamul meu ,pe o aripă strivită ....

În sfera cuvântului se naşte

metafora nopţii,

Nu sunt destule cuvinte,
Nici lacrimi destule nu sunt,
Să spună ce am eu în minte
Cum văd eu destinul Tău crunt,

Cât de greu e
sã mã dezȋndrãgostesc de tine,
chiar de tu
te-ai dezȋndrãgostit de noi,

Albastrul infinit
Ochii mi-i inundă,
Răscolește sufletul,
Liniștea mi-alungă.

Cu toate că onor toți s-au șters undeva
cu autoritatea profesorului de limba și
literatura română În irealitatea imediată
i se cere să ridice osanale analfabetului

E mănos destinul în rafala vremii,
Ģândurile-n stele luminează lumii.
E găsită calea ce-a fost rătăcită...
E-ndreptată lumea ce-a fost răsucită.

Omul de zăpadă