Cu cât alergăm,
după Viața Veșnică,
nu facem decât să îmbrățișăm,
și mai mult,
Riduri de femei ușoare,
au intrat în sevraj de când s-au lăsat de Speranțe,
și acum tremură nerebdătoare să le vină rândul,
la Morga Fericirilor,
Cred,
în praful Amintirilor,
oricât de înnecăcios ar fi,
atunci când rătăcim,
Vorbe sculptate,
în sângele Inimilor de plumb,
sunt așezate mereu,
prin muzeele Amintirilor,
Fără tine,
Iubire,
Zorii cerniți ai Fericirii,
se zbat înecați,
Naufragiez pe marea amintirii,
alături de sirenele tăcute ale Clipelor,
ce par a-şi fi uitat cântecele vrăjilor,
pentru totdeauna.
A încremenit gheaţa Cuvântului în mine,
mergând printre tăcerile de sfârşit de lume,
ale privirii unui cer,
ce pare că şi-a sfâşiat orice înţeles,
Înot prin apa tulbure a viitorului,
neştiind cât de adâncă poate fi suferinţa,
de a nu te revedea,
sens al Existenţei mele,
În tumultul Universurilor paralele,
se sparg spaţiile şi visele Lui Dumnezeu,
asemenea paharelor la petrecerile bahice,
ca să înlăture ghinionul.
Cât curaj să fi avut Dumnezeu,
să ne lase simţirea,
ştiind că Existenţa fără conştientizare,
nu poate fi,