Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veştedă le-a cunoscut:
De-avînt şi de mărire visu-mi treaz,
O ştiu, a trecut!
I
Titan! Al omenirii chin,
Mereu dispreţuit de zei,
Oare cunoşti meleagul sălbatic unde toate
- Uscatul crâng şi lunca - în soare înfloresc?
Şi urii viclenia şi lenea îi slujesc?
Şi inimile-s pururi de patimi tulburate?
Amurgu-arunca cea din urma pară
Şi-un vânt mişca lin nuferii de ceară.
Uriaşii nuferi cu feţe ofilite,
Lucind printre stuhuri pe ape-adormite.
Nici n-apuci să spui de-i bine
Sau de-i frig în gândul tău
Că prea iute noaptea vine
Şi mi-e greu cu dorul tău
Nu am ce să-ţi mai cer,
După cât te-ai schimbat
Sub alt colţ de cer
Alte clopote bat…
Ceasornic! Zeu amarnic, nepăsător, c-un deget
Pe fiecare ameninţi spunâdu-i „Nu uita!”
Durerile în freamăt curând s-or împlânta
În inima-ţi ca-n tina lovită fără preget.
Tot mai cumplit şi mai urât îmi este,
Printr-un tunel înzăpezit trecând
Să mă înec, plângând, în propriul gând,
Nemaiaflând de tine nici o veste.
Cu cât sunt ei mai lacomi şi mai răi
Şi mai potrivnici, mai fără ruşine,
Cu-atât îmi e mai drag de ochii tăi,
Cu-atât mai mult mă-ndrăgostesc de tine.
Peşteră absorbitoare,
Cerc absorbitor de punct,
Corn de melc care nu doare,
Suntul resorbit în sunt.