Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți...
Și-acum,
Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul
E poate cea dintâi scrisoare a ei...
Un scris mărunt, nervos și chinuit,
Un piesaj de toamnă-ntrezărit.
Tu plângi și-n ochii ce nu mint
Zac două lacrimi încrustate
Ca două pietre nestemate
În doi cercei de-argint...
Noi suntem scutierii celor din urmă Feodali...
Stăpânii
Ne-au adus cu ei în Cruciade;
Dar cruciații-au fost învinși...
Lumina torțelor aprinse în candelabrele de-aramă
Din sala tronului sculptată în ametist și în porfir
N-au străluciri mai vorbitoare
Ca ochii tăi desprinși din soare;
- Cântă-mi lăutare doina
Celor ce pornesc departe
Și pornind se pierd în zarea
Năzuințelor deșarte!...
Plouă!...
Zi și noapte, plouă -
Ploaie veche,
Ploaie nouă,
De când dușmanii țării ne arseră palatul,
De-atunci rămas-am singur -
Vai!... Ce spectacol jalnic...
Turiști din țări străine vin doar s-admire patul
În care zi din calendar
Ne-am întâlnit odată doar,
În fața cărui mic bazar
Dintr-un oraș oriental -
Toți vă grăbiți să vă luați înainte,
Deși știți că-n viață stați pe loc,
Iar singurul vostru mare noroc
E doar același veșnic „blid de linte”.