Am fost copila de la ţară,
Veneau necazuri şi treceau uşor.
Mai dragă ca o primăvară,
Trecu copilăria ca un nor.
Caut apa unei irosiri egale
cu ploaia,
îmi clocoteşte trupul în lumină
şi umbra mi-e mai limpede la brâu.
Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele și floarea erau umbre -n vânt.
Am văzut aseară-n drum,
În balonul de săpun,
Lumea asta răsturnată,
Ţara norilor, bogată.
Flacăra nu valorează nimic fără candelă,
candela fără rugăciune e o eroare a focului.
Cât de suav trebuie să fie cuvântul
Sărutul, acest prezent cu tendinţa de a exploda,
creşte până la nebunie.
A urmat sunetul zborului;
ieşisem dintre nori cu dorul de om, cu sentimentul
Se cioplește pământul cu genunchii
după aceea sărută cerul
că ești sub el.
Cât de măiastre pot fi aripile visului tău
Dumnezeu este artistul
care face ca lumea
să fie prezentă
în mugurii culorilor,
În ploaie nu crește,
Și uitați că se fabrică
Pământul.
El nu se înmulțește
(lui Constantin Brâncuși)
Pasărea timpului
se desface în cântecul dălții,