Aș cutreiera Pământul
Și aș da lumii de știre
Că mi-ai fost, cândva, cuvântul.
Ce cuvânt?! Ăsta: IUBIRE.
Bat clopotele toamnei pe ultimul ei drum,
Și-n zare arde cerul și se preface-n scrum,
Nu e un dor mai mare decât plecarea sa
În care despărțirea-i din ce în ce mai grea.
Tu ești cea mai frumoasă ființă,
Eu cel mai bun, cel mai concret;
Tu ești iubirii bună știință,
Eu cel mai inspirat poet.
Pe o culme ‘naltă,
De doruri purtată,
Zace-n pietate
Trainică cetate.
— poezie în grai bănățean —
La mine-n sat aflu ogină
Cân’ inima mi’ becejâtă,
Îmi trec prin gând doar amintiri
Și-n suflet mi se stoarce dorul,
Gândindu-mă la povestiri...
Și cum ardea acas' cuptorul.