Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.
« Felix »
Când inima-ți plânge sub grele poveri
Și sufletul strigă la Domnul,
Când trupu-i cuprins de amare dureri
Și nu mai cunoști ce e somnul,
« Lucica Boltasu »
Te-am întâlnit în clipe de amurg,
Când aşteptarea a-nceput să doară…
În foşnet surd de clipe ce se scurg,
Pe-obrazul palid, lacrimile curg,
« Lucica Boltasu »
Ca floarea ce-aşteaptă umil picătura de rouă,
Aştept cu ardoare, în sufletu-mi ars, ca să plouă,
Departe-ntrevăd printre neguri de noapte, Lumina
Şi văd raza caldă, ce-mbracă-n splendoare, grădina...
« Lucica Boltasu »
Vai, putrezește nucul, e plin de scorburi trunchiul
Și nimenea nu știe din care vremuri vine.
Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine
Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul
« Emilia Amariei »
Ajută-mă, Doamne, să îmi plâng lacrimile
dar să mă pot întoarce în bucurie
să-mi gust deplin amarul
ca să-mi știu îndulci inima
« Emilia Amariei »
S-a înserat, se-aud tălăngi departe,
În sat e o tăcere de mormânt,
Doar un lătrat mai rupe bezna nopții
Și frunzele ce freamătă în vânt.
« Lucica Boltasu »
Cândva mă voi regăsi într-o ultimă rugăciune
am să-mi înmoi sufletul umil
în miezul iubirii sfinte
fericită poate
« Agafia »
Vreau să transmit cuvintele trecute
Pe foi veline, urme de condei,
Căci nu doresc ca șoapte neștiute,
Să-mi umple cu nimicuri, anii mei.
« Lucica Boltasu »
Mă răscoleşte versul, cu dorinţa
De-a evada din mine, de-a fi scris,
Dar sunt zăgăzuit de neputinţa
De-al îmbrăca în strai de paradis.
« Felix »