.
Nu poți să-nchizi un gând în colivie
De griji ori temeri care te apasă;
Ea, pentru el, nu poate fi o casă,
Doar închisoare poate să îi fie.
N-am crezut că toamna vine
Cu ochi verzi ce știu să mintă,
Mă privesc și se alintă
Cum că-s numai pentru mine.
Valuri sălbatice, vaierul morții,
Barca-nghițită de apele reci,
Zbateri și spaimă, cărările sorții,
Mâini salvatoare. “Era să te-neci!”
Pasărea de pradă trece printre cețuri
Cu un strigăt aspru care, prin văzduh,
Caută s-atragă zborul altui duh
Răspunzând chemării și-n priviri cu ghețuri.
De-a lungul apei gândurilor mele,
Pe maluri unde visele-au rodit,
Poți întâlni străjeri ce s-au clădit
Spre-a le păzi de duhurile rele.
Valurile nopții își aduc tăcerea
Peste câmpul toamnei încă plin de flori,
Totul se disipă-n cute de-ntuneric,
Sub un cer cu stele care-ți dau fiori.
Din stampa chinezească îmi grăiește
Un pin ce vrea o viață să rezume,
În scrâșnetul mai vechilor cutume
Din seva-n care, încă, scormonește.
E liniște-n pădurea de stejar
În orele în care arde iar
Tot cerul dintr-o vară de coșmar
Ce n-are, pentru raze, un acar,
Fereastra doar ușor întredeschisă,
m-atrage cu povestea dintr-un val
ce, de demult, din timp medieval,
plutea spre o adresă indecisă.
Trec, uneori, prin timp, plutind pe ape
Ce văluresc, ducându-și greul lor
Departe, în tărâm de visător
Ce nu-l mai vrea în tresăriri de pleoape.