S-a lăsat tristețea ca o ceață grea,
Aducând a brumă, a coșmar pornit
Spre o lume-aleasă pentru-a înșira
Pași de noapte aspră-n visul chinuit.
M-aș face cărare, să-ți fiu sub picior
ca tremurul frunzei ce-n roșu-aprins
e toată cuprinsă de-un straniu fior
când vântul o vede și pare surprins.
Acolo unde ploaia se-ntretaie
Cu licărirea nopții-n stele reci,
E colțul unde vechile poteci
Ne potoleau a inimii bătaie.
Ruginiul ei îmi pare
zămislirea, în apus,
a luminii unui soare
cu iubirea mai presus
Părea că-n ziua-ceea își serbau
Ivirea-n muguri înșirați pe ramuri
Din primăvara plină de balsamuri
Și de cântări ce tocmai se-întorceau.
Acolo unde stâncile coboară
Și-n apa de izvor se oglindesc,
E-o pace care-n suflet se strecoară
Cu razele ce liniștea sădesc.
Ești doar o frunză neajutorată
Purtată prin curenții unui râu,
Lovită, zdrențuită, resemnată,
Târâtă în al valului desfrâu.
E timpul! – spuse ploaia într-o zi
Prin stropii toamnei deveniți mai reci
Decât atâtea gânduri ce-or veni
Când se vor stinge vechile poteci.
Înaltul de peste coline
E prins în rafale de vânt
Ce uită că cerul e sfânt
Și nu vrea nimic să-l întine.
(După George Coşbuc - Numai una)
Pe umeri încă are grâu,
Căci pofta n-a ținut-o-n frâu;