.
Cine-ți pune ție roua în petale,
Floare ca și cerul unei primăveri
Care se alintă când pășește-agale
Înspre orizontul însoritei veri?
Există oare-o lume în care mai trăiesc
Acelea dintre gânduri ce-au încolțit cândva,
Când ele, dintre toate, știau că te doresc
Și-mi deveneau cuvinte? Privirea le scria.
La cotul pădurii, aproape de drum,
Izvorul mai cheamă drumeții-nsetați
C-un susur de ape ce sună precum
Un zbucium de clipe când timpul străbați.
În inima pădurii e-un podeț
Pe care trec tăcut, înfiorat
Și eu, precum oricare alt drumeț
Ce drumul tăinuit a încercat.
De-aș fi o rază care se strecoară
În liniștea pădurii, mi-aș dori
Un mugur să ating întâia oară
Și-n el s-aprind voința de-a trăi.
Când îmi treceau privirile prin tine,
aveam departe numai gândul. Eu
mă pierd prin lumi de vis și, mai mereu,
mă-nchid cu ele-adânc, adânc, în mine,
Neliniștile nopții par să-mi spună
Că-n lumea vie-a gândurilor mele
E-un cântec nou, ce curge dinspre stele
Și-mi e adus de razele de Lună.
Te odihneai la margine de ape
Sperând că noaptea ți-e un sfetnic bun,
Când a venit, total inoportun,
Un duh, din apa mării să se-adape.
Îți doreai trandafirii din sufletul meu,
Cu petale de foc și arome de dor
Nevăzut și intens, cu iubirea trofeu
Obținut în apusuri de timp arzător.
Ai putea, în astă seară,
pentr-o oră, două, șapte,
să faci ploaia să dispară
din privirile-ți de noapte?