.
Merg pe-un țărm sălbatic, agitând prin gânduri
Ani ce-au fost odată și acum își tac
Zilele ferice, ferecate-n scânduri
Ce mai au, în visuri, viață de copac.
Ea vine în zilele-n care
Cascada își varsă-n tumult
Noianul de ape-n vâltoare.
Ea vine și vine demult.
Mai curge-n pădurea din timpul uitat,
Un râu ce adună și duce-n aval
Dorințe și rugi risipite-n astral
De-aceia ce-n urmă iubiri au lăsat.
Când ți-am atins cu zâmbetu-mi privirea,
A strălucit și-a vrut să mi-l închidă
În închisoarea inimii, avidă
Să îl confrunte-acolo cu iubirea.
E doar o bancă, un amurg și eu,
Încremenit pe-o margine de-alee,
Cu gândurile-n câmpuri elizee
Prin care derulez un vechi clișeu.
- De-ar fi să plec, să nu mai știi nimic
Din tot ce fac și simt ori ce culoare
Au nopțile ascunse-n depărtare
În așteptarea unui venetic,
Pe un drum presărat cu frânturi de lumesc
Amintind de un timp cu risipe de cer,
Se înșiră un gând apărut din eter,
Fulgerând prin văzduh și lovind nefiresc.
Străbăteam o cărare a vastei câmpii
Cu privirea spre nori și-ascultând ciocârlii
Risipite-n văzduh, provocându-mi fiori
Și, în pași, rătăcirea prin câmpul cu flori.
Iubirea mea șoptește: “Bun rămas!”
Acelora de sub un cer albastru
Ce-ar vrea să-i schimbe viața de sihastru
În tot ce-a fost la ultimul popas.
Ce iarnă se-ntindea pe-un mal de vară:
Cu colți de ger ce se-nfigeau cumplit
În verdele ce n-ar fi vrut să moară
Când mai avea o toamnă de trăit!